Ea n’avea nume
Acum ceva ani am cunoscut o fata, nu am cuvinte sa o descriu, sa-i spun povestea.
Ba da, am!
Ea n-avea nume, calca discreta peste scuze, cu un secret pe umeri, si unu-ntins pe buze. Parca satula de cautat un loc peste, zicea ca e prea multa lume la mijloc si inca este. Am innebunit de ea, sa zic asa, o boala oarecare, intr-un bar, am uitat care. Eram derbedeu si-am judecat in joaca mea ca dansa nu e genul meu… Dar cine mai era? Si m-a privit cu o putere de-mi stangea costele, cand cu gesturi mici straine imi scria privirile, si chiar si-acum tremur, cand vorbesc despre ea, ca ma miscat doar cu un simplu: “Vino incoa!” Vorbesc serios, am tremurat si o conturam firav fumand nervos. M-am asezat in fata ei la masa si-am zambit, am aprins o tigare, ca un om mare si am tusit, m-am prezentat si ea-mi zambi prin fum.
“Salut sunt Octavian, habar nu am ce fac acum!”
Ea mi-a zis: “Eu sunt cine vrei tu, nu am nume, n-am adresa, nu tre sa-mi stii numarul, noi ne stim dintotdeauna, nu-i nimic nou aici si sincer de nu-ti convine poti simplu sa te ridici. Stii? Eu nu sunt o oarecare, nu sunt Ea, nu sunt mai rea, sunt un semn de intrebare daca vrei, spune-mi asa! Poate-s doar o alta fata care te retine sau un inger care cade dupa o noapte-n pat la tine si stii, Octavian, mie nu-mi pasa ce-ti convine dar, dupa cum m-asculti mi-e clar ca nu pleci fara mine de aici. Ar fi prea simplu sa dispar deci hai! Avem de prins un tramvai!” Si zile de rai interpretat trecura treptat prin pasii mei cand aleile ei ma conduceau spre condei. Si multa lume ma intreaba, ce ma tot inspira? Nu stiu. Poate amintirea ei ca ea ma invatat sa scriu. Ea mi-a dat creionul soptind: “Niciodata nu-i tarziu dragul meu.” Si mi-a zis: “Scrie-mi o poezie, o sa poti, oricat ar fi de greu.”
Da sunt prosti ce nu ma cred si se-ndoiesc de mana mea, cand eu stau si scriu crezand ca ma citeste undeva. Habar n-ai cine sunt si ce-mi poate pielea, de unde vin si unde plec mereu sa-mi descarc durerea. Si de credeti ca-s prea trist si ma cam plang, stati cuminti! Habar n-aveti cat adevar suflu prin dinti. Ea mi-a zis: “Scrie fara sa te minti, stii, asta ti-e firea!” Si d’aia-i supar pe cei ce tot viseaza fericirea. Ca ea a visat-o si mi-a povestit cum este si cum trecem mereu pe langa, fara sa ne pese, asa ca le-am gresit pe toate-n viata, sa le stiu, sa-le inteleg, sa le tin bine in balanta. Orice ar fi sa zambesc si pentru restu’! Nu e bine sa te vada ce-i iubiti, cum cedezi tu. Si de vrei sa stii cum ma descurc si ma descarc, scriu poezii si ma chinui sa fiu ascultat. In fine, ma impac ca undeva, ea e mandra de ce fac. Muzica mea!
Noi nu ne-am despartit niciodata, niciodata! Si am intalnit-o ani de-a-randu’ in fiecare fata, in fiecare te iubesc sau nu mai stiu ce. Cert e ca e si acum langa mine si zambeste si ma tine de mana cand cant, cand scriu, cand ma uit la ceas si e tarziu, ea zice: “Nu e.” Si nu ma culc ca stiu, ea ma atinge ca un inger pazitor, ea n-avea nume dar avea o-ntraga lume in dormitor. Ea ma invatat sa iubesc si m-a facut barbatul ce nu-mi visam sa cresc. Mi-a aratat cu degetul unde tre’ sa ajung si trecatorii din voi ce nu stiau cine sunt. Si vezi, dupa multi ani trecuti ma gasesti azi aici, luptand cu morile de vant, din cuvant, ultimele frici. Constient de ce pot si ce merit, cresc, incercand din rasputeri sa nu te mai dezamagesc, spun…
“Salut sunt Octavian, habar nu ai ce sunt acum!”
Si iti zic: “Eu sunt cine vrei tu, nu am nume, n-am adresa, nu tre sa-mi stii numarul, noi ne stim dintotdeauna, nu-i nimic nou aici si sincer de nu-ti convine poti simplu sa te ridici. Stii? Eu nu sunt un oarecare, nu sunt el, parerea mea, sunt un semn de intrebare daca vrei, spune-mi asa! Poate-s doar o alta voce care te retine, sau un inger care cade dupa o noapte-n gand cu tine si stii, dragul meu sau draga mea, mie nu-mi pasa ce-ti convine dar, dupa cum m-asculti mi-e clar ca nu pleci fara mine de aici. Ar fi prea simplu sa dispar, ar fi o gluma buna. Deci, mai stai, avem de asteptat un tramvai impreuna…
Stii, ea n-avea nume, dar eu am!