Covorul rosu

Mergi pe covorul rosu, gola, atat de mladios,
Imbraca-te cu pielea mea, se poarta frumos.

Aici departe, unde sunt noaptea-i o panza neagra de matase, deasa si rece
Si luna galbena de ceara, e tot mai mica si mai rara, pe zi ce trece.

Sunt pietre, multe strazi de praf, ce pace si ce tacut mormant
Si esti departe, dar te aud, si-mi pare rau, ca iar te plang, in fiecare gand.

Sunt haine in dulapuri triste, ferestre-nchise si vise, multe vise
Si zac dormind in becuri albe, un asternut de palme calde si toate stinse.

Sunt suflete pierdute-n sute, de nopti purtate in povesti
Si nu ma tem sa le inteleg si desi neg, eu ma aleg, sa nu le pierd
Si toate ma iubesc,
Doar tu nu ma iubesti.

Anul asta nu se poarta iubire, imi vreau pieire, sunt croitor din fire, de piei fine,
Nu prea se poarta iubirea cu mine, frumos; doar curente citadine, ce au fost,
si nu s-au mai intors.

Si cand, chiar pot sa plang, nu ma mai vand scump; parca-mi sta cam prost
Cu iubire, dar nu mai conteaza, caci totul va trece, si hainele asteapta
sa se schimbe. Vezi ce port?

Iubesc firav, orice amar ce imi coloreza foile cu rece, dar nu se vinde deloc;
Parca a murit si moda, comoda a iubiri mele, parca de gust lipsita, se ingusta
Iubirea mea cu criticile rele.

Uit si scuip, pe ce-am pierdut din nou ca un prost, iar cos si cant, iar manios
Ca iar ma cunosc si nu-mi place cine sunt; si ea ma aseaza usor
Pe covorul rosu de jos…

Sansa de a fi vreodata fericit si frumos.
Sansa de a fi vreodata fericit si frumos.

Mergi pe podiumul din palma mea, atat de melodios,
Dezbraca-te de pielea asta; vreau sa te cunosc.